Iubirea de sine

  Cât de mult Te iubeşti cu adevărat?

Primul pas ar fi să-ţi dai seama cât de mult te iubeşti cu adevărat. Pentru asta ar trebui să înţelegi că există în tine un copil care are nevoie de răbdare, de toleranţă, de încurajare, de dragoste, de tandreţe… I le acorzi? Ţi se întâmplă să-i spui poveşti cu balauri despre tot felul de lucruri pe care le va pierde în curând, despre cât de ghinionist este sau ce puţine şanse are să reuşească? Se numeşte pesimism şi copilul din tine este trist şi deprimat mult timp după ce aude aşa ceva.

Uneori îi explici în amănunt nenumăratele reuşite ale altora care lui “nu îi vor fi niciodata accesibile”? Acest comportament înseamnă invidie şi gelozie şi pe el îl face să-şi piardă încrederea în sine.

Îl stârneşti, promiţându-i mereu noi şi noi plăceri – pe care e clar că nu i le poţi oferi la nesfârşit? Îi trezeşti astfel pofta nemăsurată care îl face avid şi veşnic nemulţumit. Îi explici uneori că ceilalţi sunt vinovaţi de eşecurile lui şi că ar trebui să le dea o lecţie? În felul acesta îl înveţi ura, iar violenţa care o însoţeşte îl umple de răni adânci. În plus, ca să mai îmbunezi un pic situaţia, îi spui că nu contează câte îndură, tot el este centrul Universului? Orgoliul pe care i-l trezeşti astfel, în mod paradoxal, îi alimentează complexele de inferioritate…

Toate aceste obiceiuri nefaste îi rănesc mult mai puţin pe cei din jur decât pe cei care le practică. Dacă ţi se mai întâmplă uneori să te comporţi astfel cu tine însuţi înseamnă că încă nu te iubeşti suficient.

Copilul din tine are nevoie de dragostea ta. Tot restul – iubirea şi aprecierea celorlalţi, satisfacţiile de tot felul, diferite idei şi teorii metafizice – nu-l vor linişti decât pentru scurt timp. Periodic el va deschide ochii, va înţelege că nu a primit ce-i trebuie şi va reîncepe să plângă. Cum anume? Cuvintele aspre adresate celorlalţi, reproşurile, ironia, violenţa – fizică sau verbală – neîndurarea, răceala sufletească, tristeţea, neîmplinirea, nerăbdarea, nemulţumirea, împrăştierea – toate acestea sunt semne care îi anunţă pe ceilalţi că în tine există un copil care plânge. O relaţie de iubire între două fiinţe care nu vor să se iubească pe ele însele este ca o punte îngustă peste un abis. Fiecare dintre ei speră că celălalt va reuşi miracolul să umple golul – să-i ofere atât de mult încât să-l scutească de necesitatea de a se descoperi şi iubi pe sine. Evident, este doar o himeră…

Atunci când nu mă iubesc pe mine însumi voi avea mereu nevoie de tot mai multe dovezi de iubire de la celalalt. Dacă nu mi le oferă, mă voi considera indreptăţit să mă supăr. Dacă mi le oferă din plin, dar eu nu simt că merit cu adevărat atât de mult, voi gândi că pur şi simplu se înşeală, că totuşi este o persoană naivă, iar dragostea sa va începe să mă sufoce.

De fapt, nu voi reuşi niciodată să primesc de la ceilalţi mai mult decât sunt capabil să-mi ofer eu însumi.

Atunci când aducem în relaţiile noastre starea de împlinire pe care o trezeşte veritabila iubire de sine, interacţiunea se stabileşte pe un cu totul alt nivel. Nu mai este vorba de acea foame de iubire care face din interacţiunea cu celălalt o necesitate stringentă, dureroasă, ci de revărsarea unui preaplin. În felul acesta “a dărui” şi “a primi” dobândesc o altă semnificaţie. Atunci când îl eliberez pe celălalt de “obligaţia” de a vindeca rănile pe care mi le provoc singur prin faptul că nu mă iubesc, îi las timp pentru a savura iubirea.

Învaţă să comunici cu Sinele tău Divin

Pentru a învăţa să ne iubim pe noi înşine avem nevoie să înţelegem cum se raportează ceilalţi la noi pentru a ne iubi. Problema este că, încă de mici, am fost învăţaţi despre iubire numai ceea ce au reuşit să ne transmită cei apropiaţi – care aveau ei înşişi propriile limitări şi răni sufleteşti. Pentru a depăşi aceste tipare este bine să învăţăm să ne iubim aşa cum ne iubeşte o fiinţă foarte elevată, spre exemplu Sinele nostru Divin.

Iată o modalitate practică: timp de 29 de zile, vă spuneţi în fiecare dimineaţă, de 21 de ori afirmaţia „Sunt dintotdeauna călăuzit(ă) de Sinele meu Divin” şi îl rugăm să ne înveţe pe parcursul acelei zile să ne iubim aşa cum ne iubeşte el. În orele care urmează suntem cât mai atenţi la toate manifestările noastre, aşa cum facem când cineva spune uneori că ne iubeşte, dar acţiunile sale nu dovedesc asta şi căutăm să înţelegem care îi sunt sentimentele reale. E necesară o observare lucidă şi relaxată, nu pentru a vâna greşelile pe care le facem în relaţia cu noi, ci pentru a pătrunde în profunzime mecanismele prin care propria minte ne face să fim lipsiţi de iubire. De fiecare dată când observăm gânduri sau acţiuni de natură să ne rănească, intrăm în starea de oservator prin întrebarea “Ce gândesc eu acum?” şi “Ce simt eu acum?”.

Unul din locurile comune ale gândirii umane este că nu merităm iubire atunci când experimentăm ceva ce ne face să suferim noi sau alţii. De aceea, când ne simţim vinovaţi, ne refuzăm cu şi mai multă îndârjire dragostea şi astfel ne învârtim iar şi iar în acelaşi cerc. Totuşi, din punct de vedere divin, lucrurile stau altfel: tocmai cel care este în suferinţă (fiul risipitor) are nevoie de mai multă iubire pentru a se putea redresa.  Acesta este un mod matur de a iubi, singurul care ne poate duce dincolo de aparenţe. Dacă nu suntem capabili să ni-l acordăm nouă înşine, este puţin probabil că vom reuşi cu ceilalţi.

Mai ales la începutul acestei practici, este posibil să fim uimiţi cât de des ne purtăm fără înţelegere şi iubire pentru noi înşine. Dar dacă perseverăm, vom observa curând că este tot mai uşor să sesizăm din timp această tendinţă şi apoi chiar să o suspendăm înainte de a declanşa multe din programele şi obiceiurile mentale negative. Treptat se instalează o stare de siguranţă, împlinire şi transparenţă. În finalul acestei perioade de 29 zile vom realiza o sinteză în care vom căuta să sesizăm cât mai clar diferenţele care au apărut în modul de raportare la noi înşine. La finalul acestei perioade se va configura o reţea neuronală prin care vom atrage alte informaţii şi alte reţele asemănătoare celei deja formate.  Este posibil ca pe parcursul acestei practici sau în zilele imediat următoare să se producă transformări binefacătoare şi neaşteptate în modul de interacţiune cu ceilalţi, cu persoanele foarte apropiate, dar şi cu cei pe care îi întâlnim în trecere.

Iubeşte-te aşa cum Sinele tău Divin te iubeşte

El nu-ţi răneşte niciodată sufletul pentru aţi salva imaginea. El nu te îndeamnă să fii descurajat – tocmai pentru că îţi cunoaşte infinita comoară lăuntrică. Nu-ţi şopteşte niciodată că eşti neputincios, întrucât ştie că în el sunt toate potenţialităţile. Nu te ameninţă că nu te va mai iubi din cauză că ai greşit; pentru el este evident că, atât timp cât vei exista separat, vei continua să greşeşti. Şi de altfel multe realizări minunate au fost obţinute “din greşeală”… El nu te va privi tolerant cum perseverezi în greşeală – aceasta riscă să devină o cale fără întoarcere. El nu te amăgeşte niciodată că meriţi iubire pentru că eşti “mai presus decât alţii”, căci ştie cu siguranţă că în această dimensiune nici măcar un grăunte de nisip nu ar putea să existe fără iubirea Tatălui.

Autoare: Niculina Gheorghiţă

Sursa: Spatiul inimii