CÂND AM INVATAT SA MA IUBESC PE MINE...

-Te îndemn să mă iubești! 

Eu sunt imaginea ta fidelă în oglindă, de aceea fugi de mine. Iubește-mă, și atunci vei ști că te iubești pe tine. Altfel, vei fugi toată viața de tine însuți, și-ți vei căuta scăparea în imagini ieftine, ușor de manevrat, distorsionate și distorsionante. Îți vei umple viața cu mărunțișuri care nu te vor ajuta deloc; și vei fi din ce în ce mai nefericit pentru că nu-ți vei găsi liniștea. Pentru că, de fapt, nu trăiești cu tine, ci cu o himeră, o imagine mincinoasă a ta care se schimbă și te schimbă în permanență.

Nici măcar nu mai știi cine ești și ce reprezinți pentru tine. 

Uită-te la tine, fugi de mine și lupți cu mine în permanență dar, de fapt, asta o faci cu tine însuți.

Nu am nevoie de un om puternic alături de mine, cum mi-ai spus, pentru că asta ar fi tot o minciună.

Puterea vine din mine însămi, și dacă nu e așa, niciun seamăn nu mi-o poate furniza, ci doar înlocui cu a lui. Iar asta nu aș mai fi eu.

Am nevoie de iubire, nu de cineva!

Am nevoie să iubesc fără să mă justific în fața ta, sau a oricui.

Am nevoie să te iubesc, așa cum știu eu să o fac.

Nu am așteptări, nu am proiecții. Doar iubire!

Pentru că tu mă reprezinți pe mine, ești imaginea mea în oglindă. Ești cel care mă reflectă pe mine, cu bune, cu rele. 

Oricum sunt doar aprecieri în funcție de toanele noastre. Vrem să vedem doar plusul, niciodată minusul.

De aceea am luptat cu tine non-stop. De aceea am luptat, de fapt, cu mine!

Pentru că am refuzat să văd realitatea. Am încercat, în permanență, să creez o altă realitate, confortabilă statusului și emoțiilor mele de atunci. Iar dacă ele se schimbau, schimbare să fie și în realitatea pe care am creat-o!

Acolo mă simțeam bine; încercam să fac o lume veselă. De cele mai multe ori primeam exact opusul, pentru că refuzam să văd rebuturile și lucrurile neterminate din cotidianul meu.

Sigur, acestea erau momentele în care numai Universul era de vină, sau avea ceva personal cu mine, de parcă eu aș fi fost Calea Lactee!

Nu! Eu eram cea care avea ceva cu mine, pentru că mă mințeam. Refuzam să văd realitatea!

Când te-am văzut pentru prima dată, m-ai lăsat fără suflare!

Plexul meu solar și ceilalți centri energetici au reacționat instinctiv. A fost ceva magic, o feerie, ceva ce nu mai doream să se încheie, ci să se prelungească le nesfârșit.

Acum îmi dau seama: atunci m-am văzut pentru prima dată pe mine! Și m-am iubit, îndrăgostindu-mă de tine, imaginea mea!

Au urmat lunile în care drumul de la agonie la extaz și înapoi a devenit cotidianul meu, scuturând din temelii lumea pe care mi-am construit-o, sau am crezut că o construiesc cu atâta migală.

Am avut senzația că s-a prăbușit totul, atunci când ai dispărut după ce m-ai învinuit de lucruri crude, crunte și total neadevărate.

Dar, de fapt, acolo nu era nimic, nici o lume!

Era un mare balon de săpun pe care îl numeam „viață”, și în care mi-am auto-distribuit rolul principal. Furiile mele îndreptate spre tine erau, de fapt, pentru mine.

„De ce, de ce?” strigam, urlam în sinea mea.

Acum știu. „De ce, de ce te minți singură și refuzi să vezi realitatea? De ce?”

Pentru că e mai comod și mai la îndemână. Pentru că minciuna e mai ușor de suportat, e mai maleabilă; se mulează pe toanele noastre de moment, și poate crea instant un univers în care suntem zei, indiferent că prestația noastră e jalnică sau nu.

Îmi doream să mă iubești, pentru că nu știam cum să mă iubesc eu.

Îmi doream să mă vezi frumoasă, pentru că eu nu mă mai vedeam.

Îmi doream să mă îmbrățișezi, pentru că refuzam să mă alint pe mine.

Îmi doream prezența ta, pentru că pe a mea am uitat-o.

Îmi doream să mă faci să râd, pentru că nu mai știam cum.

Îmi doream să mă atingi pentru că nu mă mai atinsesem demult, nici măcar cu un gând.

Îți vânam privirea, pentru că eu am refuzat să mă mai privesc.

Îmi doream să mă vezi, pentru că nu mă mai puteam vedea.

Îmi doream să aud vocea ta, pentru că la vocea mea eram demult surdă.

Visam să mă întregești pentru că nu știam cum să fiu întreagă.

Voiam să mă ajuți, pentru că nu mai știam cum să mă ajut.

Îmi doream respectul tău, pentru că demult nu mă mai respectam.

Îți doream iubirea...pentru că eu am uitat să mă iubesc.

Am uitat că trebuie să mă iubesc.

Am uitat de mine!

Ai reapărut în viața mea, și am știut că totul are un scop. 

Auzul vocii tale m-a rearuncat în haos.

Și eu care mă mințisem atât de frumos că am o viață în care „echilibrul” era cuvântul de ordine...

Mintea striga „de ce, de ce?”, singura tânguire pe care o știa manevra pe drumul sigur al victimizării.

Și atunci, sătulă de lamentări, am hotărât să dau ascultare sufletului.

„De ce?”, l-am întrebat pe Dumnezeu. Și mi-a răspuns :
„Află cine este el, pe cine reprezintă, și vei ști de ce”.

Cine este el?

„Dar cine ești tu?”, m-a întrebat o altă voce.

Chiar, cine sunt eu?

„Dar tu cine ești?”, am întrebat.

„Sunt cel ce încearcă, cel ce se îndoiește, cel ce te face să te îndoiești, sau multe alte nume . Rolul meu este să îți pun întrebări, să nasc îndoieli, să îți clatin credința”.

Am știut cu cine vorbeam, pentru că eram deja aruncată în abis. Dar nu-mi era frică.

„- De ce nu îmi este frică?

- Pentru că nu îți mai e frică de tine, iar asta înseamnă că ești pregătită.

[...]

Și atunci am știut răspunsul la întrebarea pusă de Dumnezeu; am știut cine ești tu. 

Ești...EU! Esti oglinda mea, prin care pot sa ma vad reflectata si sa ma cunosc.

Te iubesc, pentru că mă iubesc pe mine!

Nu am nevoie de tine, ci am nevoie de mine.

Nu te vreau pe tine, mă vreau pe mine.

Nu mai vreau nimic de la tine, acum știu ce vreau de la mine.

Mulțumesc! Mulțumesc! Mulțumesc!

Te iubesc din tot sufletul!

Te eliberez!

Mulțumesc!

Mă iubesc din tot sufletul!

Mă eliberez!

Te îndemn să mă iubești pentru că sunt imaginea ta fidelă.

Te îndemn să te iubești.

Acesta este ADEVĂRUL, DRUMUL, VIAȚA!

Te iubesc!

Mulțumesc!

Autor: dr. Edith Kadar

Sursa: vibratiavindecarii