Respiro

Am plans in inima mea pana nu au mai ramas lacrimi.
ca un canion golit de curgerea apei
sufletul mi-a ramas gol
in soare,
reflectandu-i lumina.

Malurile au inceput sa se usuce si sa crape pe alocuri
si pasarile sa zboare tot mai sus
prin inima mea.
Printre crapaturi au iesit fire de iarba -
sperante ale viitorului,
inceputuri noi.

Totul e fraged si ars de timp totodata,
golit si primenit,
noul si vechiul se imbina in sfarsit
cu tot ce au mai curat.

Privesc inainte, spre zarile intinse
si simt cum imi desfac drumurile
salbatece si neumblate inca
catre Necunoscut.

Intr-o zi, vor veni calatori...
Intr-o zi, un suflet aprig, nomad se va recunoaste in acest tinut salbatec.

Cerul imi canta si singuratatea de acum imi face bine;

Intr-o zi focurile se vor aprinde,
talpi noi vor strabate coridoarele acestui suflet
si cantecul acestui cer se va-mpleti cu alte cantece
de bucurie si de libertate
de dragoste, de speranta, de inalt si de dor.

Ma infasor in cerul albastru
si savurez singuratatea de acum
Privesc pamantul curat, neatins inca
de niciun calator.

Este bine sa nu fiu gazda nicicui,
din cand in cand.