Am iubit de mi-au scăpărat călcâiele sufletului

[...]Să-ţi povestesc din viaţa mea de după marea răscruce? Cum iubesc eu şi cum am iubit de mi-au scăpărat călcâiele sufletului peste drumuri mai pieptişe ori mai prăvălişe? Râdeam cu o prietenă care se mira că niciodată, niciodată de când mă ştie ea n-am ponegrit bărbaţii şi dragostea, cu toate că nu am ţopăit chiar de fericire perpetuă în istoriile mele. Şi îi spuneam că în fiecare relaţie pornesc cu toate celulele intacte. Nu a fost mereu aşa, încrederea în dragoste mi-am recăpătat-o după marea răscruce şi simt ca pe un dar privilegiat aceasta putere de regenerare a sufletului şi de încredere necondiţionată în splendoarea esenţiala a iubirii dintre un bărbat şi o femeie. Mă simt ca mireasa din Cronica lui Marquez, numai că eu ştiu încă de la început, ştiu că toate scrisorile de dragoste pe care le-am scris cândva nici nu contează cui, toate scrisorile pe care le scriu, toate chemările, tot dorul meu după Iubitul, îşi vor primi răspunsul cândva, nu contează când, dacă nu în viaţa aceasta, va fi în altă viaţă sau în lumile dintre vieţi, pentru că ştiu că nici o fărâmă de iubire nu rămâne nesporită, nerăsplătită cu adevărat împărăteşte.

Cum văd eu dragostea? Ce se întâmplă când mă îndrăgostesc? Îmi leşină continuu mâinile, mă inunda fără veste un fluviu interior efervescent şi îmi ies din malurile fiinţei cu totul. Inima este mult, mult în afara mea şi respiraţia cuprinde nu doar pieptul, sunt pulsatorie într-un fel care îmi dă senzaţia că înăuntrul meu înfloresc continuu copaci şi izbucnesc în galben orbitor şi portocaliu şi violet înalt… Atunci e cu adevărat strigătul acela pe care îl cunoşti: Daţi-mi un trup, voi munţilor, pentru că aş vrea să mă desfac din încheieturile mele omenesti, să se spulbere toate limitele de oase şi carne. Dar şi munţii sunt prea stângaci…  prea grei de materie. E o sete vertiginoasă care mă face să tânjesc la punctul acela de intensitate hipnotică, unde începe totalitatea. Şi când fac dragoste să mă dizolv pur si simplu în trupul iubitului şi să nu mai fiu în stare să spun cine sunt eu şi cine este el… Să ne iubim, să ne dorim în mod continuu, ameţitor, să simţim cum ne amalgamam de-a dreptul, cum ne pătrundem ireversibil unul de celalalt. Amestecându-ne sângele, respiraţia, sufletele.

Cum văd eu relaţia de cuplu, ce aştept de la un bărbat? Impetuozitate, sevă de viaţă, largheţe sufletească, vocaţia libertăţii şi a explorării, imaginaţie sclipitoare şi inteligenţă înţeleaptă, poftă de joacă, umor surprinzător, dragoste de oameni şi dragoste adâncă de Dumnezeu. O poezie activă a sufletului şi a limbajului chiar cotidian, să mă îmbrace în aurul şi mierea cuvintelor, să mă cucerească şi să mă alinte în cuvinte. Şi săruturi şi mângâieri neostenite, de o senzualitate răvăşitoare, înflăcărată şi săruturi şi mângâieri tandre, mătăsoase, nepământeşti…. Să se bucure cu totul de dragostea pe care i-o dăruiesc. Să înseteze împreună cu mine la topire-contopire. Să aibă forţa interioară şi propria putere de a se dărui, de a se dezvălui, nu doar mie, ci lumii intregi şi Divinului însuşi.

Bărbatul e limpezimea, voinţa, nobleţea, seninătatea, curajul, dreptatea. El este făptuitorul, întemeietorul. Un căutător profund, mereu gata să escaladeze muntele interior, solidar cu mine în această căutare, deschis către solidaritate cu toţi adevăraţii căutători. Are vocaţia prieteniei, este generos, neistovit, plin de credinţă în cele bune, are capacitatea de a se minuna în faţa vieţii, de a învăţa continuu. Şi mai ales are sentimentul de recunoştinţă faţă de toate darurile existenţei. Şi dorinţa-voinţa-puterea de a face lucruri care contează, care folosesc multor oameni.

Punctul culminant al iubirii este tocmai această încredere absolută unul în celălalt. Libertatea totală în relaţia noastră. Adevărul complet despre sufletele noastre, adevăr pe care ni-l împărtăşim, adevăr care ne este merinde pentru drum. Este intimitatea care ne face să comunicam în deplină pace interioară şi ne face totodată să ne simţim unul altuia gândurile şi stările, chiar fără să mai avem nevoie de cuvinte. Este momentul în care comunicarea noastră atinge intensitate supraomenească, scoţând fiinta cea nouă pe care o alcătuim din chingile pământeşti şi proiectând-o undeva pe verticală. Eu cred că punctul culminant al iubirii dintre doi oameni este în Dumnezeu adevărat. Cred că iubirea este cel mai dulce-grabnic drum către Împărăţie. Care  izvorăşte mereu dinăuntrul nostru.

Da, sunt riscuri. Sunt capcane. Gelozia. Ataşamentul. Posesivitatea. Frica. Orgoliul. Comoditatea. Plictisul, sastisirea. Lăcomia. Orbirea şi încăpăţânarea. Dar o iubire poate supravieţui atâta timp cât ţinta ei e dincolo de noi. Când cuplul nu e un capăt – cu toate marile lui iluzii de stabilitate, căci în lume, cred eu, nu există încremenire, ceea ce nu creşte, cu siguranţa des-creşte, se stinge, se împuţinează. Când cuplul este şi el o treaptă. Foarte aproape de cer.

Sursa: DulceDeea