Corpul unui îndrăgostit nu va muri niciodată

,,Corpul unui îndrăgostit nu va muri niciodată", spune un citat stravechi.

Acest mesaj de dincolo de milenii sună azi uşor ciudat şi de-a dreptul incredibil, ba chiar naiv. Despre misterioasa putere a iubirii de a vindeca şi a proteja fiinţa îndrăgostită, doar în textele vechi mai citim. Dar stau mărturie experienţele amoroase realizate de către îndrăgostiţii de când lumea. 

Nu e deloc dificil să constatăm cât de vitalizaţi şi ,,în formă" ne simţim după ce am făcut dragoste. Unindu-şi câmpurile aurice, îndrăgostiţii creează o sui generis sferă de protecţie aurică de o vibraţie extrem de elevată. Nicio magie, oricât de puternică, nu poate strabate ,,scutul" de lumină alb strălucitoare din jurul celor două fiinţe îndrăgostite. 

Să te menţii într-o continuă stare de îndrăgostire, însă, e lucrul cel mai dificil, se pare. Subconstientul colectiv e pervertit şi otrăvit de impregnări acumulate şi transmise de generaţii şi generaţii de îndrăgostiţi ,,căzuţi", prăbuşiţi, am spune, în ţărâna dezamăgirilor şi frustrărilor. Decadenţa la care asistăm este condiţia omului profan, angajat într-o cursă a cuceririi, a atasamentului, a posesivitatii fără sens. 

Lipsa de scopuri, de orizont, absenţa oricărei mize spirituale, toate aceste neajunsuri ale ,,civilizaţiei" au adus multi oameni într-o zonă obscură in ceea ce priveste iubirea si sensul ei. Omul şi-a mutat, prin secole, ,,privirea" spre exterior; el se raportează mereu la celălalt în sensul alterităţii, fără să vadă în iubit/iubită acel alter ego al său, capabil să-l oglindească, să-l manifeste. Cel de care ne îndrăgostim devine, cu timpul, obiectul posesiei noastre, tindem să-l stăpânim, să-l ,,domesticim", să-l facem asemenea nouă, în loc să căutăm în aspectele cele mai sublime ale sufletului său o oglindire, o identificare, îmbogăţindu-ne interior. Ataşamentul egotic, teama de a nu-l pierde, nesiguranţa şi neîncrederea în noi înşine, toate acestea ne împing la fapte regretabile şi deloc spirituale.

De aceea constatam f des desacralizarea oricăror structuri, iar omul decade din condiţia sa originară, se îndepărtează tot mai mult de ,,izvoare".
Dar aceasta cadere nu este inevitabila. Sunt sigura că omul se va opri, chiar si  la gura prăpastiei şi, văzând hăul, va reîncepe să urce spre regăsirea de Sine, iubind cu toata fiinta sa.

Sursa: usoara adaptare dupa un minunat text de pe blogul http://dakiniblue-dakini.blogspot.com

**********

Anima

"A face dragoste cu o fiinta umana care iubeste cu adevarat e ca o sărbătoare... El/Ea iubeşte necondiţionat şi se dăruieşte femeii/barbatului cu multă devoţiune. În iubirea lui/ei se simte compasiune, adoraţie, frenezie a iubirii, dăruire neţărmurită. El/Ea iubeşte de dragul iubirii şi nu ca să posede... egoismul său este anihilat... Dragostea lui/ei e ca un dans divin, iar mângâierile sale sunt ca o briză... corpul său vorbeşte de la sine iubitei/iubitului sau, pe care o/il copleşeşte cu daruri de dragoste..."