Modele feminine:-BYRON KATIE- Lucrarea iubirii sau aventura constiintei

Totul a început într-o dimineaţă de februarie în anul 1986, când Byron Kathleen Reid, o femeie de 43 de ani dintr-un orăşel din deşertul Californiei de Sud, s-a trezit, într+o dimineaţă, pe podeaua unui centru de reabilitare.

După o viaţă obişnuită – două căsătorii, trei copii, o carieră de succes –, Katie intrase, în ultimii zece ani,  într-un declin ce o aruncase în braţele furiei, paranoiei şi disperării. Timp de doi ani fusese atât de deprimată, încât rareori reuşea să iasă din casă; petrecea săptămâni în şir în pat, făcând afaceri din dormitor prin telefon, incapabilă să-şi facă măcar baie sau să se spele pe dinţi. Copiii treceau pe vârfuri prin dreptul camerei ei, pentru a-i evita crizele de furie. În cele din urmă, s-a internat într-un centru pentru femei cu boli de nutriţie, singura instituţie pentru care compania de asigurări îi plătea internarea. Ceilalţi pacienţi erau atât de înspăimântaţi de ea, încât a fost cazată singură, într-un salon de la mansardă.

Într-o dimineaţă, după aproximativ o săptămână, în timp ce zăcea pe podea (se simţise prea nedemnă pentru a dormi în pat), Katie s-a trezit fără a avea idee despre cine sau ce era. „Nu mai existam”, spune ea. „Toată furia mea, toate gândurile care mă măcinaseră, întreaga mea lume, întreaga lume, toate dispăruseră. În acelaşi timp, râsul a ieşit din profunzimile fiinţei mele şi s-a revărsat pur şi simplu. Totul era de nerecunoscut. Era ca şi cum altcineva se trezise în locul meu. Am deschis ochii. Acel Altcineva privea prin ochii mei. Şi era atât de încântat! Era beat de bucurie. Nimic nu era separat şi nimic nu-i părea inacceptabil; totul era el însuşi.”

Când Katie s-a întors acasă, familia şi prietenii au simţit că era cu totul alt om. Fiica ei, Roxann, care avea şaisprezece ani pe atunci, povesteşte:„Am ştiut că furtuna perpetuă luase sfârşit.  

Întotdeauna ţipase la mine şi la fraţii mei şi ne criticase; îmi era teamă să stau în aceeaşi încăpere cu ea. Acum, părea absolut împăcată. Stătea nemişcată cu orele pe scaunul de la fereastră sau în deşert. Era bucuroasă şi inocentă asemenea unui copil, şi părea că debordează de iubire. Oameni cu probleme au început să bată la uşa noastră şi să-i ceară ajutorul. Stătea cu ei şi le punea întrebări. Principala întrebare era «Este adevărat acest lucru?». Când veneam acasă nefericită şi aveam o problemă, ca de exemplu: «Prietenul meu nu mă mai iubeşte», mama se uita la mine ca şi cum ar fi ştiut că nu era posibil şi mă întreba: «Scumpo, cum să fie adevărat aşa ceva?», ca şi cum tocmai i-aş fi spus că locuim în China.”

Când cei din jur au înţeles că vechea Katie nu avea să se mai întoarcă, au început să facă speculaţii în legătură cu ce se întâmplase cu ea. Oare avusese loc un miracol? Ea nu-i prea ajuta. Abia după multă vreme a reuşit să-şi descrie experienţa în mod inteligibil. Vorbea despre o libertate care se trezise în interiorul ei. Spunea, de asemenea, că, prin întrebările pe care şi le pusese, îşi dăduse seama că vechile ei gânduri erau neadevărate.

La scurt timp după ce Katie s-a întors de la centru, casa a început să-i devină neîncăpătoare de oameni care auziseră de ea şi veniseră să înveţe. Ea era capabilă să-şi comunice interogatoriul interior în forma unor întrebări clare, pe care oricine îşi dorea eliberarea le putea aplica de unul singur, fără ea. Curând, a început să fie invitată să se întâlnească cu grupuri mici de oameni care se adunau în sufrageriile unuia sau altuia dintre ei. Gazdele o întrebau adesea dacă era „iluminată”. Iar ea răspundea: „Sunt doar o femeie care ştie diferenţa între ceea ce doare şi ceea ce nu”.

Rezultatele pe care le dă Lucrarea oricui le aplică sunt uluitoare. Simplitatea modului în care Katie Byron demontează mecanismele uzuale de gândire este remarcabilă.

„Durerea este inevitabilă. Suferinţa este opţională” (Budha)

Oricând suntem cuprinşi de un sentiment stresant – orice, de la disconfort uşor până la suferinţă, furie şi disperare intense –, putem fi siguri că există un gând anume care ne provoacă reacţia, fie că suntem sau nu conştienţi de el. Soluţia pentru a pune capăt acestui stres este să analizăm gândurile care se află în spatele lui, şi oricine poate face asta singur, având nevoie doar de o foaie de hârtie şi de un creion. Cele patru întrebări care constituie Lucrarea şi pe care le veţi vedea în context, dezvăluie punctul în care gândurile noastre nu sunt adevărate în ce ne priveşte. Prin acest proces – Katie îi mai spune şi „Interogatoriul” – descoperim că toate conceptele şi judecăţile în care credem sau pe care le luăm de bune sunt o distorsionare a stării de fapt.

Când ne credem gândurile, şi nu ceea ce este cu adevărat real pentru noi, trăim întreaga gamă de tulburări emoţionale pe care le numim suferinţă. Suferinţa este o alarmă naturală care ne avertizează că ne agăţăm de un gând; când nu ascultăm cu atenţie acest avertisment, ajungem să acceptăm această suferinţă ca fiind o parte inevitabilă a vieţii. Însă nu este. Budha spunea că durerea este inevitabila atunci când suntem în trupuri, dar suferinţa, care nu este decat o prelungire mentală a durerii, este complet inutilă. Lucrarea nu face decât să demonteze mecanismul mental al suferinţei inutile şi prezintă similitudini izbitoare cu koanul zen şi  dialogul socratic.  

 Însă nu izvorăşte din nicio tradiţie, fie ea occidentală sau orientală. Este simplu şi direct şi a fost revelat în mintea unei femei obişnuite, care nu avea nicio intenţie de a da naştere la aşa ceva.

Katie spune adesea că singurul mod în care poţi înţelege Lucrarea este să-l aplici. Însă este bine de notat faptul că interogarea se potriveşte perfect cu cercetările actuale asupra biologiei minţii. Cercetările neurologice contemporane identifică o anumită parte a creierului, numită uneori „interpretul”, ca sursă a poveştii interne familiare ce ne conferă sentimentul de sine. Doi mari cercetători în domeniu caracterizează natura şireată şi înşelătoare a poveştii spuse de interpret. Antonio Damasio o descrie astfel: „Poate că cea mai importantă revelaţie este tocmai asta: că emisfera cerebrală stângă a fiinţelor umane este predispusă la născocirea de poveşti care nu au neapărat legătură cu realitatea”. Iar Michael Gazzaniga scrie: „Emisfera stângă a creierului îşi ţese povestea pentru a se convinge pe sine şi pe tine că deţine controlul… La ce foloseşte să ai un «agent de presă» în emisfera stângă a creierului? Interpretul încearcă să ne menţină vie povestea personală. Iar pentru asta, trebuie să învăţăm să ne minţim pe noi înşine”.

Aceste intuiţii, bazate pe experimente solide, ne demonstrează că tindem să ne luăm în serios propriile „comunicate de presă”. Adesea, când credem că suntem raţionali, de fapt suntem păcăliţi de propria noastră gândire. Această trăsătură explică cum ajungem în situaţiile dureroase pe care Katie le-a recunoscut în propria-i suferinţă. Auto-interogarea pe care a descoperit-o foloseşte o capacitate diferită şi mai puţin cunoscută a minţii de a găsi ieşirea din propria-i capcană.

După ce au parcurs Lucrarea, mulţi oameni trăiesc un sentiment imediat de uşurare şi de eliberare de gândurile care îi făceau atât de nefericiţi. Dar dacă Lucrarea ar fi doar o experienţă de moment, ar fi mult mai puţin util decât este. Este insa un fenomen continuu şi profund de auto-conştientizare, nu un remediu rapid. „Este mai mult decât o tehnică”, spune Katie.  „Aduce la viaţă, din străfundurile noastre, un aspect înnăscut al fiinţei noastre.” 

 Metoda utilizata de Byron Katie acoperind întreaga paletă de probleme umane: de la boli grave, moartea părinţilor sau a copiilor, abuz psihologic şi sexual, dependenţă, nesiguranţă financiară, probleme profesionale şi chestiuni sociale, până la frustrările uzuale ale vieţii de zi cu zi. Iar şi iar, am văzut cum Lucrarea a transformat rapid şi radical modul în care oamenii se gândesc la problemele lor. Şi când modul de a gândi se schimbă, problemele dispar.

Cei care au practicat aceasta interogare o vreme descriu cum, fără o intenţie conştientă, mintea observă fiecare gând stresant şi îl anihilează înainte ca el să poată provoca vreo suferinţă. Conflictul lor intern cu realitatea a dispărut şi descoperă că ceea ce a rămas este iubirea – iubirea faţă de ei înşişi, faţă de alţi oameni şi faţă de tot ceea ce le oferă viaţa. Să iubeşti ceea ce este, realitatea, devine la fel de simplu şi de natural ca respiraţia.

  

*********

Anima