ANIMUS

Marea iubire   ASTĂZI EL MI-A SPUS CĂ NU MĂ IUBEŞTE. Nu mai e nimic de spus, totul e clar, nu mai e nimic de sperat. Totul s-a sfîrşit. Şi eu odată cu totul. Nu mai am pentru ce să trăiesc, nu mai am pentru ce să respir, nu mai am cum să mă mai bucur vreodată. Nu există viitor, trecutul e mort, iar eu plîng, plîng. Plîng şi zidurile casei în care locuiesc. Chiar şi norii plîng odată cu mine. Plînge întreaga mea lume, care sigur va muri curînd. Nu are cum să mai trăiască. De aici, din cea mai adîncă şi crîncenă suferinţă, ridic ochii către cer: - Doamne, iată-mă că plîng pentru că nu sînt iubită de acest bărbat. Oare cum să fac să nu mai sufăr? Oare de ce mi-ai dat puterea aceasta de a iubi, dacă nu mi-ai dat şi omul potrivit care să o primească? Cui să dăruiesc această imensă iubire? M-am trîntit pe pat, plîngînd şi aşteptînd să mor. - Dăruieşte-mi-o mie. Abia acum am înţeles expresia „a înlemni de surpriză”. Aceste cuvinte s-au auzit în cameră, în camera mea. A mea. Da, a mea. Dar nu aveau cum să se audă aceste cuvinte! Aşa, cu batista la nas, m-am întors spre sursa acelor năucitoare vorbe. Ochii mei plînşi privesc mari fiinţa din faţa mea. Reuşesc să îngaim: - Ci...cine eşti tu? Îl privesc pe necunoscut şi pentru că nu se grăbeşte să răspundă, mă uit la el şi mă trezesc că sînt fascinată de ceea ce văd. Dacă ar exista pe pămînt un bărbat pe care să-l consider perfect pe gusturile mele ca frumuseţe, atunci acesta din faţa mea este. Mă reculeg din lumile în care am ajuns privindu-l si reuşesc să-i aud răspunsul uluitor: - Sint Cel-ce-te-iubeşte. - Te rog să-mi spui cine eşti că ţip. („Sper să-l conving cu asta.”) - Bine, atunci sînt Cel-pe-care-îl-iubeşti. Mecanismul meu de apărare împotriva adevărului evident dar de neînţeles a făcut să ţîşnească prompt răspunsul: - Nu te cunosc măcar. Acum te văd pentru prima dată. Cum poţi spune că eu te iubesc pe tine. Iubesc pe altcineva, dacă vrei să ştii. - Mă vezi pentru prima dată, dar mă iubeşti. Te-ai îndrăgostit de mine nebuneşte de la prima vedere. Şi simţi deodată pentru mine o iubire aşa cum nu ai mai simţit faţă de nimeni. Dau să protestez, nu-mi place că s-a putut observa aşa ceva. Şi nu-mi place că mi-o spune aşa direct. Nimeni nu mi-a mai spus aşa exact şi aşa direct ceea ce simt. - Şi, dacă eşti sinceră cu tine, continuă el zîmbind misterios, ar trebui să recunoşti că tocmai ţi-a trecut chiar acum prin cap gîndul că este uimitor să simţi aşa ceva pentru un necunoscut, cînd doar cu nici cinci minute înainte simţeai „Cum plînge întreaga ta lume” din cauză că acel bărbat nu te iubeşte. Şi te întrebi cum de e posibil să mă găseşti aşa frumos, cînd nici nu ţi s-au uscat lacrimile pentru el. Asta e prea mult. Fără să ştiu ce aş putea să-i fac, mă reped înspre el. Rîde şi se fereşte elegant din partea prea puţin elegantei mele iniţiative. Brusc, mi se opreşte mintea în loc: „Oare cum a putut imagina natura nişte buze care să zîmbească într-un mod atît de irezistibil?” El mă întreabă nevinovat: -De ce te-ai oprit? Îţi plac buzele mele? Probabil că privirea mea nu prevestea nimic bun, pentru că, preventiv, înainte să fac vreun alt gest lipsit de eleganţă, m-a prins uşor în chiar plinul meu avînt interior nebunesc şi m-a luat în braţe. „Ooo! Ce fel de a îmbrăţişa are acest bărbat! Ce bine îmi este! Ce pace supremă m-a cuprins! Ce libertate simt, aşa, înlănţuită de braţele lui! Parcă zburăm printre stele! Nu-mi mai trebuie nimic altceva, nimic, nimic. Nu-mi mai doresc nimic altceva decît să rămîn în braţele lui pentru totdeauna.” Stăm aşa, nemişcaţi, minute întregi, cred, sau poate ore, nu ştiu, nu-mi dau seama. Ştiu doar că la un moment dat au început să strige nişte gînduri în capul meu: „Cred că ceva este în neregulă în toată această poveste. Nu avea de unde să ştie că m-am oprit din cauză că m-au fascinat buzele lui. Nu avea cum, doar dacă îmi citea gîndurile. Iar eu mă comport atît de ciudat! E totuşi un necunoscut! Iar eu stau în braţele lui foarte încîntată. Puţin spus „încîntată”. Pierdută în extaz sînt. Cred că din cauza durerii sufleteşti de azi mi-am pierdut minţile. Se pare că a fost prea puternică lovitura primită. Aşa se explică faptul că am ajuns în braţele primului bărbat pe care l-am văzut.” Îi dau încet mîinile la o parte, sesizînd totuşi cît de plăcută e atingerea aceea, şi mă depărtez. Mă aşez încet în fotoliu, cu picioarele sub mine şi-l întreb, pe un ton cît mai glacial: - Cine eşti? Care e numele tău? Cum de îmi poţi cunoaşte gîndurile? Aş vrea să îmi răspunzi la toate aceste întrebări sau să pleci imediat. -Nu cred că vrei să plec. Chiar tu m-ai chemat. La mine te rugai cînd am venit. Mintea mea deapănă clipele înapoi alert, dar cu precizie maximă. „La Dumnezeu mă rugam. Pe El îl întrebam cui să dau această iubire imensă pe care mi-a dăruit-o. Şi atunci acest bărbat apărut din senin în casă a spus: „- Dăruieşte-mi-o mie”. Şi adică acest om vrea să spună că el e Dumnezeu??? Cum să fie Dumnezeu aşa??? ” „Dumnezeu” zîmbi: -Da, e greu de crezut pentru tine că aş putea apărea aşa în faţa cuiva. Dar nu-i aşa că acesta e idealul tău de bărbat? Nu-i aşa că „ţi-am ghicit” bine gîndurile şi dorinţele? Mă privi bucuros: - După săgeţile pe care mi le arunci din priviri, aşa e, zise el jubilînd. „Dumnezeu jubilînd. Dumnezeu în faţa mea, luînd acest aspect... încîntător, trebuie să recunosc. Şi eu aici, în fotoliu, interogîndu-l.” Mă foiesc în fotoliu, îmi schimb poziţia picioarelor, dar în tot acest timp nu-l slăbesc din ochi. El e foarte liniştit şi senin şi mă priveşte amuzat. Mintea mea continuă să macine: „Dar dacă El e chiar Dumnezeu? Doar ştiu că El poate lua orice formă vrea. El ne ştie toate dorinţele, toate idealurile, toate gîndurile. De ce să neg din start că El îmi poate apărea sub forma aceasta?” Necunoscutul mă aştepta cu răbdare să îmi ordonez gîndurile, se vedea clar. Deodată m-am simţit foarte stînjenită, amintindu-mi că l-am privit ca pe un bărbat frumos şi că am simţit o dorinţă intensă fată de el. - Nu ai de ce să te simţi stînjenită pentru asta, mă asigură el. Şi Dumnezeu face dragoste. ??!?? „Chiar că îmi ştie toate gîndurile, of.” - Cu Cine, dacă doar numai Tu exişti? Dumnezeu este singur. Nu are cu cine face dragoste. Vezi, te contrazici aici. Nu eşti Dumnezeu. - Eu sînt în toate fiinţele. Dacă două fiinţe fac dragoste, atunci şi Dumnezeu face dragoste. În faţa logicii mă înclin cu respect mereu: -Dacă eşti Dumnezeu, te rog să mă ierţi că m-am îndoit de Tine, cînd am spus că Te contrazici. -Mai degraba te îndoieşti cînd spui „Dacă eşti Dumnezeu”, nu crezi? Dar eu zic să nu te mai gîndeşti la lucruri aşa de serioase. Haide mai bine să mîncăm ceva. Ai nevoie, după emoţiile extreme prin care ai trecut azi. Uite, ţi-am pregătit o surpriză culinară. Ceea ce-ţi place ţie cel mai mult. M-a luat de mînă şi m-a condus spre o masă ca în poveşti, care a apărut ca din senin în cameră. - Şi nu te mai mira şi pentru atîta lucru, doar ştii că „dacă sînt Dumnezeu” pot face orice. Şi nu te mai gîndi ca la o vină la faptul că te simţi atît de atrasă de mine ca femeie. Dacă te deranjează aşa mult acest aspect al meu de bărbat frumos, pot sa îmi iau altul, spre exemplu... - Nu-ţi schimba aspectul, nu, Doamne, te rog, te rog, rămîi aşa cum eşti acum... - Bine, acum mă simt mai bine în pielea mea, glumi el, rîzînd de promptitudinea cu care i-am răspuns. Mîncarea era excelentă, mîncam cu... Dumnezeu, iar El luase cel mai minunat aspect din cîte pot exista pentru mine. Şi totul era atît de firesc. - Da, îmi completează El gîndurile cu voce tare, lucrurile sînt mult mai simple şi mai fireşti decît vreţi voi să le faceţi. Mereu vă complicaţi. Mereu mă puneţi cu literă mare în gîndurile voastre. El în sus, El în jos. De asta vă este atît de greu să mă vedeţi, să mă întîlniţi. Eu sînt cel mai banal lucru, pentru că sînt peste tot. Dacă însă voi mă faceţi preţios, pot deveni şi preţios, ba chiar şi foarte rar. - Nu, te rog, nu deveni rar, glumesc şi eu. Dar cum să te numesc? Mi-e greu să-ţi spun „Doamne” şi să te văd aici, „în carne şi oase”. - Ţi-ar fi mai uşor dacă mi-ai spune „Iubirea mea”? Sau simplu, „Iubire”? Ai uitat, dar vieţi întregi m-ai numit aşa. Mă chemai mereu, mereu, numai că nu credeai că pot să vin. Nu ai îndrăznit să speri. Şi ţi-am respectat credinţa aceasta. Nu am venit. Dar acum ai avut noroc de această mare durere sufletească şi ai vorbit cu mine ca şi cînd eram chiar acolo, în faţa ta. Şi am fructificat această breşă în neîncrederere şi am apărut, chiar cu riscul de a fi luat de guler, după cum s-a văzut. - Păi ai fi meritat să fii luat de guler dacă te-am chemat atîtea vieţi şi în loc să-mi respecţi iubirea şi să vii, mi-ai respectat neîncrederea şi nu ai venit. - Crezi tu asta? Nu ştii tu că mă chemai şi eu veneam de fiecare dată. Iar cînd să apar în faţa ta, iar veneai cu gîndul acela urîcios: „Nu cred că va veni”. Şi trebuia să mă retrag. Apoi iar mă chemai şi iar veneam şi iar mă întîmpinai cu gîndul acela urîcios: „Nu cred că va veni”. Şi iar trebuia să mă retrag. Apoi iar mă chemai şi iar veneam şi iar mă întîmpinai cu gîndul acela urîcios: „Nu cred că va veni”. Şi iar trebuia să mă retrag. - Gata, Iubire, gata, s-a defectat cumva Dumnezeu? - Nu-i aşa că te-ai plictisit şi nu mai poţi suporta abia după ce am spus de trei ori? Gîndeşte-te că tu ai făcut aşa cu mine de mii de ori şi eu nu m-am plictisit. Mereu am aşteptat momentul potrivit. Şi iată că nu a fost în zadar. Şi să ştii că nu îţi spun aceste lucruri ca să te fac să mă iubeşti. M-am uitat la el să văd dacă vorbeşte serios. L-am îmbrăţişat, topită de fericire. Simţeam că îmbrăţişez toate lumile. Simţeam că trăiesc prin milioane de inimi. Simţeam că îl sărut pe Dumne... Nu, simţeam cum mă topesc în Marea Iubire. Nu ne vom mai pierde niciodată. Marea Iubire. Marea Iubire. Marea Iubire. - Ce e, draga mea? Iar ai gînduri complicate? Autor: Luminiţa Manole