Povestea Anei, povestea intelepciunii sufletului

o poveste foarte frumoasa..... (autor necunoscut) Tot ce se putea auzi înainte de ivirea zorilor erau suspinele unui suflet foarte nefericit. Ana era un copil Indigo de 12 ani, care avusese o viaţă foarte tulburată pe  Tabla de Joc a Liberului Arbitru. Avea puţini prieteni şi îi era greu să se adapteze la viaţa şcolară. Profesorii o considerau un copil problemă. De asta se simţea mereu ca un fel de observator din afară. Ana avea o relaţie deosebit de dificilă cu mama ei şi se certau adesea. Cu toată cunoaşterea ei intuitivă, era deznădăjduită – şi aproape că renunţase să mai spere. La numai doisprezece ani, Ana îşi dorea să meargă Acasă. . Simţindu-i confuzia, Spiritul i a vorbit direct: „Ana, dacă vrei, poţi să pleci – dar mai întâi ieşi în grădină şi stai cu un deget întins în faţă“. Ana era şocată că Spiritul îi vorbeşte atât de direct – lucru care  nu i se mai întâmplase până atunci. Deşi nu prea vedea cum ar putea s-o ajute aşa ceva,  s a gândit să facă totuşi o încercare. Soarele tocmai se ridica la orizont şi totul părea învăluit în nuanţe albăstrui roşiatice. După ce s a asigurat că nu o vede nimeni, Ana a închis ochii şi  şi a întins mâna cu un deget îndreptat înainte, aşa cum o învăţase Spiritul. După câteva clipe a simţit  o gâdilătură şi, deschizând ochii, a văzut o păsărică maronie aşezată pe degetul întins.  „Bună, draga mea”, spuse pasărea. Anei i se umplură imediat ochii de lacrimi, pe când îi reveneau în memorie sentimente de Acasă, aproape uitate . Apoi se uită în jur, să vadă dacă era singură şi îşi şterse ochii de lacrimi. Era realitate, sau vis? Oare pasărea chiar i-a vorbit? Imediat, pasărea i-a vorbit din nou. „Ana, sunt lângă tine ca să-ţi readuc aminte că ai venit aici cu un scop şi, dacă pleci, el nu  se va mai realiza.” Ana simţi pentru prima oară o rază de speranţă şi i se umplură iarăşi ochii cu lacrimi de bucurie. Chiar şi cea mai vagă aluzie despre existenţa unui scop anume, o ajută.  Grădina se umplu de vrajă, în timp ce Ana şi pasărea discutară mai bine de o oră. În majoritatea timpului, Ana nu făcu altceva decât să plângă – atâtea tensiuni avea de eliberat. Apoi auzi bombănelile mamei venind din bucătărie. Ana s a temut că trebuia să se despartă  de păsărica fermecată. „Nu te teme, Ana, ne vom mai întâlni şi altă dată. Voi fi mereu aici, cu tine. Nu trebuie decât să vii aici în grădină, să întinzi degetul şi îţi voi răspunde.” În aceea zi, la şcoală, profesorii nu au reuşit să-şi dea seama de ce Ana plângea încontinuu.  Credeau că i s a întâmplat ceva rău, dar Ana ştia că, de acum, totul era bine. Uneori  avea îndoieli dacă lucrurile se petrecuseră aidoma. Pe urmă, îşi dădu seama că nu mai  conta nici dacă pasărea ar fi fost un produs al imaginaţiei ei. Sentimentul de Acasă pe care i-l transmisese pasărea o făcu să se simtă împlinită şi, de atunci înainte, nu mai dori să renunţe la el. . De atunci, în fiecare dimineaţă, Ana se trezea înainte de răsăritul soarelui, se ducea în grădină şi vorbea cu pasărea. Ele discutară despre o grămadă de subiecte şi pasărea îi dădu Anei  de rezolvat probleme de viaţă. Ana le duse la bun sfârşit cu bucurie – chiar dacă unele au  necesitat nişte schimbări dificile în stilul ei de viaţă. Pasărea îi aducea constant aminte că ea  este aceea care, prin alegerile făcute, deţine puterea de a-şi schimba propria realitate. Micuţa pasăre maronie umplea de magie viaţa tinerei fete. Zi după zi totul a mers la fel, până când viaţa Anei începu să se schimbe. La şcoală, Ana avea prieteni care o admirau şi o respectau.  Profesorii se schimbară ca prin farmec, devenindu-i prieteni. Ea şi mama ei începură să se înţeleagă şi să comunice mai bine. În sfârşit, Ana simţea că viaţa ei avea un sens .  Într o dimineaţă, Ana se uită în urmă şi realiză cât de departe ajunsese. Doar în câteva luni a progresat către fericire mai mult decât în ultimii doisprezece ani. După ce a înţeles  acest lucru, ea îi mulţumi păsării pentru darul fermecat pe care i-l făcuse. Pasărea i a răspuns: „draga mea, nu puteam să-ţi dăruiesc ceva ce nu aveai deja. Misiunea mea a fost să-ţi fiu oglindă, ca să-ţi vezi adevăratul sine şi să-ţi re aminteşti puterile pe care le ai. Te rog, nu pierde niciodată  din vedere faptul că puterea de a schimba este în interiorul tău şi nu în afară. Ai ales să-ţi exerciţi  această putere şi, în felul acesta, ţi ai schimbat propria realitate” . Cel mai important lucru din viaţa Anei era scurtul timp petrecut în fiecare dimineaţă cu pasărea, re amintindu şi de adevărata ei putere. Simţea o iubire copleşitoare pentru această făptură  minunată şi modestă. Pe ploaie sau pe soare, Ana îşi petrecea fiecare dimineaţă în grădină,  stabilindu şi amănuntele acelei zile cu profesoara pe care se obişnuise să o iubească atât de mult. Ana avea o viaţă frumoasă. Într una din zile, Ana se trezi chiar mai devreme decât de obicei. Simţea o schimbare de energie, însă nu era sigură ce se întâmpla. Îşi aduse aminte ce-i spusese pasărea în legătură cu tranziţiile  de energie şi că ele erau un indiciu pentru evoluţia oamenilor. Şi a mai reamintit ce-i spusese pasărea că propria ei schimbare era o parte necesară a evoluţiei spirituale – deoarece, daca nu aduc cu sine  schimbări in bine, toate lucrurile sunt sortite pieirii.  . Schimbarea in ceva mai bun este aceea care creează, de fapt, magia pe care o căutăm.  Preocupată de aceste idei, ea îşi formulă cu grijă întrebările pe care dorea să i le pună păsării.  Când sosi vremea de întâlnire, Ana se plimbă nerăbdătoare prin grădină, cu un deget întins în faţă.  Dar, în dimineaţa aceea, pasărea nu mai veni. Cu ajutorul păsării, Ana a învăţat să aibă încredere mai mare în intuiţie, decât în gândirea raţională.  Acum era momentul perfect pentru a folosi acest instrument şi, în sinea ei, Ana ştia că totul era în ordine cu draga ei prietenă. În adâncul sufletului simţea de asemenea că ea însăşi era în ordine – la urma urmei,  nu i se întâmplase nimic rău. Cu toate acestea, îi era dor de prietena ei, pasărea, şi de timpul petrecut împreună. Ana şi a trecut în revistă toată informaţia pe care i a dat o pasărea, cât şi felul în care a  aplicat-o practic în viaţă. Era însă derutată de faptul că pasărea îi promisese să nu o părăsească niciodată.  Cu toate acestea, iată că stătea complet singură în grădină. Ana încercă să vorbească cu pasărea,  ca şi cum ar fi fost acolo. Chiar simţea gâdilatul atât de familiar, ca atunci când pasărea i se aşeza pe deget. Însă ori de câte ori îşi formula o întrebare, în cap îi şi apărea, ca prin farmec,  răspunsul. Brusc Ana a înţeles că adevăratul dar primit de la pasăre era să aibă încredere în propriul ei ghid interior – mai curând decât să caute răspunsuri din surse exterioare. În fiecare dimineaţă, Ana îşi continua ritualul de a ieşi în grădină şi de a ţine degetul întins înainte. Săptămâni în şir, Ana continuă să iasă în grădină. Nu trecea nici o zi fără să se gândească la  prietena ei. Pentru prima oară după multă vreme, Ana a plâns – însă, de data asta, lacrimile îi erau  dulci amare. Era tristă la gândul că nu va mai simţi pasărea pe deget – însă, în adâncul inimii,  ştia că legătura lor nu se va pierde niciodată. Prin faptul că a învăţat-o cum să capete încredere în propria ghidare interioară, pasărea îi dăduse Anei şi cheia integrării spiritului în forma umană. Ana îşi dădu brusc seama că, la urma urmei, viaţa nu era chiar atât de rea . Odată cu trecerea timpului, Ana căpătă un rol cheie în şcoală. În cele din urmă, profesorii au înţeles  că ea nu era un copil problemă, ci că atât ea cât şi alţi copii asemănători ei, depăşeau cu mult nivelul învăţăturii oferite de şcoală. Ana îi ajută să-şi schimbe metodele de predare, în aşa fel încât să capteze mai bine interesul copiilor. Ea îi ajută pe profesori să-şi adapteze modul de a gândi la cel al noilor copii  care începeau să vină. Ziua în care Ana a absolvit şcoala a fost una într adevăr deosebită. Dacă ar fi privit lucrurile din vechea perspectivă, Ana nu şi ar fi putut niciodată imagina că se va bucura de această perioadă a vieţii ei. Şi iată o jucând un rol foarte important în educaţia educatorilor. Şi astfel, în felul ei modest, a ajutat la pregătirea lumii pentru tot ceea ce avea să urmeze. Ana a crescut în ani şi poziţie socială. A devenit un mare vindecător, dându-le forţă la mii de alţi  oameni ca să-şi schimbe propria realitate. Aşa cum a învăţat o pasărea, Ana s a folosit de ceea  ce îi dicta inima, pentru a i îndruma pe ceilalţi. Ea a descoperit că, pe măsură ce avea mai multă încredere în propria-i putere, cu atât mai multă putere avea de dăruit. Ana se gândea adesea la cea mai bună prietenă a ei şi, de aceea, era mereu înconjurată de păsări  de toate felurile. Pasărea deveni simbolul personal al Anei şi fiecare colţ al camerei era împodobit  cu diverse imagini de păsări. Ea deveni peste tot cunoscută ca doamna păsărilor. Ana îşi însuşi acest  titlu cu mare mândrie. Fusese atinsă într o anumită parte a ei care era atât de profundă, încât nu putea să uite şi a ales să poarte darul de înţelepciune al păsării, în tot ceea ce făcea.  Ana trăia cu adevărat în Spirit. . Peste ani, Ana îşi îngrijea nepotul. Acest copil era foarte special pentru ea. Din ziua naşterii lui,  a ştiut că între ei exista o legătură de dincolo de viaţa asta şi era nerăbdătoare să vadă încotro  îi poartă intalnirea lor actuala. Billy era un copil de şapte ani, cu ochi strălucitori, care citeau fără teamă şi foarte profund în sufletul Anei. El i a adus aminte de rolul important pe care îl jucase  în redefinirea sistemului şcolar în care urma să intre copilul. În acel moment, Ana era foarte recunoscătoare că a ales să rămână aici. Într una din zilele când Billy era în vizită la bunica Ana şi examina diversele statuete de păsări de pe placa de deasupra şemineului, atenţia i-a fost captată de o statuetă mică, maronie.  Ana îl observă cum priveşte cu insistenţă pasărea. În adâncul inimii ştia că ceva minunat este pe cale  să se întâmple. În aşteptare, Ana îşi ţinu respiraţia. Nepotul său de şapte ani se întoarse către ea şi spuse: „Ştii, buni, asta seamănă întocmai cu pasărea care îţi stă mereu pe umăr.” Cuvintele o loviră pe Ana cu o forţă care o   făcu să se clatine pe picioare. Deodată, piesele din puzzle se aşezară la locul lor. Toate întrebările ei  despre pasăre căpătară răspuns. Îşi aduse aminte de ziua când pasărea nu mai venise şi îşi dădea  acum seama că ea progresase până la punctul în care pasărea i s-a putut aşeza pe umăr, în loc de deget. Ana fusese atât de obişnuită să o caute în faţa ei, încât nu observase că, în loc de deget, evoluţia ei făcuse posibilă aterizarea păsării direct pe umăr, caci pasarea ce o ghidase era chiar ingerul ei pazitor, vocea tainica a spiritului ei. După toţi aceşti ani, tăcerea îndelungată a fost, în sfârşit, întreruptă.  „Da, dragă Ana”, a spus pasărea. „Ţi-am spus că nu te voi părăsi niciodată – şi nu am făcut-o”.  Lacrimi de bucurie îi umpluseră iarăşi ochii, în timp ce auzea din nou sunetul minunat la vocii  scumpei ei prietene. „Sunt atât de mândră de tine pentru alegerea pe care ai făcut-o în ziua aceea. Ai fi putut sta o veşnicie privindu-ţi degetul, aşteptând să-ţi vină, din afară, îndrumarea cu care erai atât de obişnuită. Dar tu ai decis să mergi mai departe, având încredere în propria ta îndrumare lăuntrică. Ceea ce ai trăit tu, a fost integrarea Spiritului, prin deschiderea legăturii cu propriul tău Sine Superior. Tu nu eşti separată de Spirit – aşa cum te-ar fi putut face să crezi experienţa ta omenească. Tu nu eşti separată de mine – pentru că noi suntem Una. Ai intrat în lumea obişnuită cu  Spiritul pe umăr şi ai avut curajul de a-ţi crea singură propriul moment magic. Ai procedat bine,  draga mea Ana. Ţi-ai atins scopul cel mai înalt, prin faptul că ai înţeles să integrezi omenescul cu Divinul." ” Pentru prima dată în viaţa ei, Ana a înţeles că ceea ce ştia în cap era în totală armonie cu ceea ce ştia în inimă. Miracolul din viaţa Anei era acum complet. Şi aşa este in cazul fiecarui om…vocea sufletului ne poate ghida spre tot ceea ce e mai bun, daca avem incredere si curaj sa o ascultam si urmam. Multe multumiri pentru aceasta povestire cu talc, MONASUNDARY. ************ Anima