Frumoasa adormita se trezeste...

"Nu pot decât să rog o femeie(oricare ar fi ea) să își întoarcă privirea din oglindă către sufletul ei... căci acolo se află adevărata minune. „Arta feminității” rezidă înlăuntrul femeii" [...] Femeia este o sărbătoare în sine; dar, cândva de-a lungul timpului, cineva s-a gândit că ar fi bine să îi spună că nu e frumoasă pentru ca mai apoi să o otrăvească cu fel și fel de substanțe ambalate în cutii drăguțe și colorate" - a grait vocea Barbatului.

Cuvintele lui m-au pus pe ganduri si inima mea a rasunat, amintindu-si de alte "mere otravite", cu care mama cea vitrega(cea care poarta chipul frumusetii artificiale sau al renegarii propriei feminitati pline de gingasie, blandete, naturalete si firesc, cea care se opune adevaratei noastre Mame, care este Natura cea vie si nepieritoare), incearca sa ne taie suflul vietii  inimilor noastre adevarate, care sunt Albe ca Zapada, otravindu-ne cu fuga de sine, cu imagini false si modele axate pe forma, dar fara continut, cu teama si incordare, cu un hatis de intrebari, in care Frumoasa s-a intepat si a adormit...

Dar raspunsul exista in inima..in lumina din ochii tai pe care o regasesti traind liber si fiind asa cum esti, in iubirea care este cheia ce descatuseaza si vocea care iti vorbeste despre tine insati.

Cineva, candva, a aruncat o piatra cu care a ciobit oglinda increderii tale in sine..un ciob ti-a intrat in ochi si de atunci iti vezi imaginea sublima deformata..Dar tu esti aceeasi.. Una cu inima ta, cu iubirea din tine, cu seva vietii din pantecele tau clocotind creator, una cu feminitatea fascinanta a Eternului Feminin, esti vocea si expresia plina de gratie, farmec si forta benefica a Frumusetii dintai !!!

 ***********************************************

 ***********************************************

"Mulţi ani din viaţa asta, am trăit într-un corp de femeie frumoasă fără să ştiu. Fără să accept că sunt femeie. Ignorându-mi corpul, negându-mi feminitatea. Dorind mereu să fiu mai slabă, mai înaltă, mai brunetă, mai dreaptă, mai bronzată, cu picioare mai lungi, sâni mai mici, buze mai conturate, gene mai întoarse, genunchi mai frumoşi, voce mai suavă, gesturi mai graţioase, plete mai dese. Râvnind să fiu femeia alături de care bărbatul să-şi dorească să rămână. Visând să cânt la pian. Sau măcar la chitară. Vrând să pictez. Să fac teatru. Tânjind să primesc iubire. Să fiu admirată. Acceptată.

Am trăit între neobosiţii şi veşnic prezenţii "Dacă".

Dacă aş vorbi franceza aşa fluent ca Georgiana...
Dacă aş avea profunzimea şi sensibilitatea Ramonei...
Dacă aş avea picioarele interminabile ale Ralucăi, spatele perfect al Roxanei...
Dacă aş avea râsul sonor al soră'mii, privirea jucăuşă a Sorinei şi unghiile pur şi simplu perfecte ale Manuelei...
Dacă aş avea inteligenţa şi rafinamentul Găbiţei...
Şi, desigur, dacă aş şti să-mi structurez discursul folosind măcar pe jumătate talentul Valeriei...
Dacă aş avea blândeţea şi frumuseţea Laurei, focul Alinei, strălucirea Agathei...

Dacă aş avea fineţea Mihaelei şi feminitatea Monicăi... Ah, şi părul cârlionţat şi bogat al Cristinei!
Cum ar fi dacă aş avea delicateţea acelei colege blonduţe cu care am lucrat odată?
E de la sine înţeles că dacă aş avea curajul Marinei...
Şi dacă aş fi atât de sociabilă şi plăcută ca Minodora...
Dacă aş şti să cânt la pian ca fiica Danei şi dacă aş şti să-mi aleg hainele şi poşetele ca Ada...
Nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi să trăiesc fără griji ca Rodica ori dacă aş avea seninătatea Ancăi!
Of, Doamne! Măcar de l-aş avea pe "vino-ncoace" ca verişoara mea... că doar suntem în familie, chiar nu se poate împărţi??

Până într-o zi, acum vreo doi ani, când un glăscior firav s-a făcut în sfârşit auzit:

Şi eu? Eu unde mai sunt? Eu cine sunt?

Era inima mea… inima mea, unde mereu a fost iubire. Inima mea, care a ştiut cumva să crească, să observe, să iubească, să plângă, să râdă, să caute, să dăruiască, să aştepte, să spere. Inima mea, care a ştiut că va atinge înţelepciunea atunci când eu voi fi găsit puterea mea interioară. Când eu voi fi aflat că... sunt Femeie.

Şi s-a întâmplat când am trecut dincolo de convingerea că inima, şi numai ea, este cea care poate crea şi nu am mai ignorat că, de fapt, creaţia are loc în pântecele Femeii.

Ziua în care am acceptat că sunt Femeie a fost ziua în care mi-am descoperit pântecele. Am înţeles că aici, în pântece, se află secretul vieţii, că minunea vieţii ia naştere aici.
Am înţeles că în inimă este lumina, iar în pântece îşi are originea înţelepciunea femeii.

M-am surprins aflând că în inimă nu mă mai pot minţi şi că în pântece sunt răspunsuri la toate întrebările mele, aşteptând doar să fie culese prin deschiderea inimii.
Am eliberat din pântece toate nereuşitele şi regretele din relaţiile avute. Am eliberat trecutul.
Lăsând lumina din inimă să-mi umple pântecele, am vindecat. Lăsând energia din pântece să curgă în inimă, am înflorit.

Acceptând lumina din mine, nu am mai tânjit să fiu admirată, acceptată. Descoperind iubirea din mine, nu am mai tânjit să o primesc din exterior.Văzând frumuseţea şi bogăţia interioară a Femeii, nu mi-am mai dorit să mă încadrez într-un şablon de frumuseţe impus de regulile altcuiva. Şi mai ales, nu am mai făcut comparaţii...

Am aflat taina trăirii în prezent.
Am acceptat că toate fac parte din mine şi, astfel, m-am regăsit în totalitate."

Sursa:  http://talesofalovingheart.blogspot.com/

************************************************

 Trezeste, Frumoaso, Inima ta si Feminitatea ta cea vie si umple de splendoare si firesc Lumea intreaga !

Alina Dospinescu